Fuga de normalitate
Initial, postul asta trebuia sa fie despre un bilant, si despre cum retrospectivele nu se fac doar la sfarsit de an ci de fiecare data cand simti ca ai de ce.
Incepand sa ma gandesc la evenimentele care imi alcatuiau bilantul insa am observat un fir rosu, pe care, mergand incet incet...am ajuns aici. Probabil ca pana la urma o sa fie un amalgam intre un bilant si o analiza. Who knows?!
Fiecare dintre noi aude in copilarie fraze care nu au prea mult sens cand ai 10 ani, dar dintr-un motiv sau altul, iti raman in cap. Le folosesti sau nu, te raportezi sau nu la ele...they stick in your brain! Si deodata, cand credeai ca sunt perimate....isi demonstreaza valoarea reala!
Asa e la mine cu "acumularile cantitative duc la salturi calitative". Atat de des am auzit chestia asta cand eram mica incat ajunsesem sa o urasc. De fiecare data cand terminam lectiile, trebuia sa fac suplimentar la matematica (o materie pe care in continuare o urasc cu toata fiinta mea) si singura explicatie pe care o primeam era aia de mai sus. Orele in plus de integrale, derivari, puteri, functii exponentiale si logaritmi nu mi-au folosit la nimic altceva decat a acumula si mai multe frustrari legate de prietenii care ieseau si se distrau in timp ce io imi pierdeam vremea cu inutilitati. Nici macar o nota mai mare la admitere nu am luat. Nu m-au facut sa am o revelatie legata de teorema lu' Lagrange. Nope. Nothing.
Asta pana acum cateva zile, cand am putut sa ii dau o forma vizuala in minte si sa extrag o concluzie care m-a dus la scrierea postului astuia. Acumularile astea cantitative sunt ca piesele de puzzle. Sunt vorbe auzite de la prieteni, sfaturi de la parinti, cuvinte care le retii in metrou, replici din carti, actiuni facute de tine, gesturi ale unora la care tu esti martor. Sunt acele lucruri care au o insemnatate pentru tine pe moment insa nu le poti vedea efectul in viitor. Te bucuri sau te intristezi, razi sau plangi...insa nu vezi cum ar putea sa schimbe ceva major in viata ta.
La un moment dat....apare catalizatorul, evenimentul (sau ce o fi el) care reuseste sa stranga toate maruntisurile astea si sa le dea o forma. Practic, e ceea ce ia toate piesele de puzzle pe care le-ai strans fara sa iti dai seama si sa le puna sub forma tabloului. Iar atunci, cand te uiti la el, toate momentele alea de dinainte au sens. Perfect.
Iti dai seama de ce ai gandit asa intr-o situatie, de ce ai reactionat astfel in alta, de ce o persoana te atrage si alta nu. Intelegi in cele din urma, cu toata fiinta ta de ce "acumularile cantitative duc la salturi calitative". Intelegi de fapt ca este absolut imposibil sa controlezi fiecare aspect din viata ta doar din dorinta de a deveni cine ti-ai propus. Unele lucruri care te formeaza pur si simplu ti se intampla. In momentul in care esti pregatit pentru ele.
Enough with the foreplay! Tema era "fuga de normalitate". Am ajuns la ea fix in urma unui moment de asta in care piesele mi s-au aranjat in minte de la sine.
Am marele noroc in viata de a fi inconjurata de oameni de calitate. De la familie la prieteni. Oameni care imi imbogatesc experientele, cu care am curajul sa imi validez o idee sau alta, care imi dau o palma (virtuala) atunci cand o iau pe ulei, oameni care imi raspund provocarilor si care imi adreseaza si ei la randul lor altele, oameni care au sentimente frumoase pentru mine in ciuda trasaturilor mele dubioase, oameni pe care ii iubesc desi inca nu am invatat cum sa le-o arat. Unii dintre ei au o prezenta constanta, unii sporadica, altii meteorica. Oricum ar fi, le recunosc meritele tuturor.
Anul asta n-am avut timp sa ma plictisesc. Schimbare dupa schimbare. Experienta dupa experienta. Fericire si nefericire. Bucurie si suferinta. Una dupa alta. Uneori chiar una peste alta. De cateva zile am zis "stop". De fapt "pauza"! Cand doar faci, pierzi sentimentul ca stii de ce faci si incotro te indrepti. Cam asa si cu mine. Si cum am devenit introspectiva din nou, bineinteles ca ma loveste analiza in momentele cele mai stupide. De exemplu stand la stop la Grozavesti in timp ce imi verific feisbucu', g+, gmailu' si blogu' de pe telefon. Sau prin raioanele de legume din Carrefour unde fac acelasi lucru.
Pana de curand nu mi se parea nimic aiurea. Era o chestie de normalitate. Traiesc intr-o era tehnologizata, am acces la toate lucrurile astea...de ce sa nu le folosesc?! Si pe urma am citit un articol (tot de pe feisbuc, go figure:)) despre diferentele intre generatia X (1964-1978) si generatia Y (1979-1990).
Mai citisem si inainte articole pe tema asta, insa erau toate scrise din perspective de marketing. Cum sa adresezi serviciile si produsele consumatorilor in functie de tipul generatiei din care fac parte. Mi-erau utile la job, insa nu am stat sa le analizez foarte mult si cu siguranta nu am stat sa vad ce influenta are asupra mea faptul ca fac parte din generatia Y.
Catalizatorul care a declansat aranjarea pieselor in mintea mea a fost imbinarea dintre articolul asta si discutia pe care am avut-o cu o prietena zilele trecute.
In zilele noastre ne raportam la normalitate extrem de disfunctional. E probabil consecinta multitudinii de stimuli exteriori care ne afecteaza, insa mai mult decat orice e consecinta pierderii simplitatii. Sa ma explic!
Orice generatie noua vine cu dorinta de a sparge niste bariere, de a inova, de a creea noi obiceiuri, de a isi impune punctul de vedere (singurul veridic, sic!!) in fata traditiilor perimate. Cati dintre noi nu ne uitam la parinti sau bunici si nu ne spuneam in mintea noastra "ce stie asta?"...
Din punct de vedere antropologic, chestia asta nu e o noutate. Asa se intampla de cand lumea si pamantul. Asa au aparut inovatorii, asa a avut loc Renasterea. Motive de bucurie pentru fenomenul asta sunt cu duiumul.
Partea proasta este ca generatia noastra, in momentul in care a decis sa renege normalitatea parintilor, nu a ales sa puna ceva in loc. Nu si-a facut un set de valori dupa care sa se ghideze. Nu avem ceva care sa putem numi normalitate. Avem stimuli, avem exemple, avem marketing excesiv, avem dorinte! Nu avem repere! Odata ce am facut ceva, odata ce am avut o experienta, o bifam si trecem rapid la urmatoarea. Am avut un sentiment placut?!....clar, data viitoare TREBUIE sa fie mai bine.
Starea noastra de bine dureaza extrem de putin pentru ca nu stim sa ne bucuram cu adevarat de ea, insa mai ales pentru ca deja o anticipam pe urmatoarea. Nu stiu unde am auzit ca "mai binele e dusmanul binelui". Perfect adevarat.
Motivul pentru care drogurile de sinteza sunt atat de perverse este ca iti ridica nivelul placerii in mod artificial si nimic din ce ai face nu te ajuta sa il atingi. Doar ele. Si la urmatoarea doza...e si mai sus, si tot asa! Se pare ca am gasit modalitatea prin care sa facem asta si in viata de zi cu zi. Fugim de normalitate si cautam thrill-uri care sa ne dea doza. Nu stam niciodata intr-un loc sau intr-o experienta suficient de mult incat sa simtim altceva decat placere. Am devenit hedonisti pana la nivelul paroxismului. Normalitatea noastra nu implica decat binele. Sau mai binele. Sau cautarea binelui.
Mie mi se pare ca am pervertit notiunea de "normalitate". O vedem mult prea des ca pe ceva banal, caldut, mocirlos si ne grabim sa ii blamam pe cei care ni se par normali. Rar, ne aplecam asupra lor si reusim sa vedem ceva paradoxal. Ca oamenii aia au o stare de bine generalizat. Care dureaza si dupa ce s-a terminat "thrill"-ul. De ce?! Pentru ca au reusit sa inteleaga ceea ce noua ne scapa: fericirea e extrem de simpla.
Ne aplecam prea mult asupra termenilor. Ii analizam excesiv. Ii dezbracam de simbolurile pe care le-au avut si ne straduim sa le dam sensuri noi. Mi-aduc aminte de o discutie de vreo 2 ore din vara asta pe tema "compromis - adaptare", in care, in loc sa ne raportam la noi (la mine si la el adica) faceam pur si simplu analiza pe text. Logic ca nu au cum sa fie sentimente intr-un loc in care ne straduim sa dam doar explicatii. E mult mai simplu sa definesti iubirea decat sa o simti.
Sa ma intorc. Fugim de normalitate. Paradoxal fugim de 2 lucruri in acelasi timp. De normalitatea pe care o percepem ca traditionala, si de normalitatea generatiei noastre. Prima ni se pare perimata, a doua ni se pare obositoare.
Partea amar-ironica este ca cea de-a doua nu reprezinta un sistem de valori, ci pur si simplu un cumul de stimuli. Nu ai cum sa lupti impotriva a ceva ce nu stii ce este. Surprinzator insa, noi reusim sa ne apucam si de lupta asta...
In fine! Nu m-as fi apucat de rescris "Fratii Jderi" aici daca nu as fi ajuns si la o concluzie inainte.
Cu toate rasturnarile de valori, cu toate revolutiile ideologice, tehnologice, etc...au existat lucruri care si-au pastrat sensul si valoarea indiferent ca oamenii le traiau in 787 i.en, in 1612, sau in 1994. E posibil ca forma sa se fi schimbat, insa fondul a ramas acelasi. Si niciunul dintre ele nu a fost iesit din comun, nu se traia in vazul public, pe feisbuc cautand like-uri, nu avea nevoie de validari.
Normalitatea noastra ar trebui sa fie mai plina de intimitate. Momentan seamana prea tare cu Lady Gaga. Zgomotoasa, lipsita de substanta, plina de marketing, impinsa la limita, originala din obligatie fata de public.
Acum cateva zile am auzit doua pustoaice vorbind "Pana si maica-mea fumeaza. Ce?! Io sunt normala ca maica-mea?! Tb sa fac ceva mai cool." Cred ca mai trist de atat nu pot sa definesc normalitatea noastra.
Decat o calatorie in exterior dupa stimuli, mai bine una in interior dupa motive de recunostinta. Putem sa fim fericiti pe termen lung, dar pentru asta e nevoie sa incetezi sa fugi. Opreste-te si stai aici. Nu mai da atatea definitii unor lucruri pe care oricum nu le intelegi. Lasa-le sa isi dezvaluie sensul singure!
Ah da! Sa nu uit. Postul asta e cu dedicatie. Pentru voi, aia 2 :D!
Incepand sa ma gandesc la evenimentele care imi alcatuiau bilantul insa am observat un fir rosu, pe care, mergand incet incet...am ajuns aici. Probabil ca pana la urma o sa fie un amalgam intre un bilant si o analiza. Who knows?!
Fiecare dintre noi aude in copilarie fraze care nu au prea mult sens cand ai 10 ani, dar dintr-un motiv sau altul, iti raman in cap. Le folosesti sau nu, te raportezi sau nu la ele...they stick in your brain! Si deodata, cand credeai ca sunt perimate....isi demonstreaza valoarea reala!
Asa e la mine cu "acumularile cantitative duc la salturi calitative". Atat de des am auzit chestia asta cand eram mica incat ajunsesem sa o urasc. De fiecare data cand terminam lectiile, trebuia sa fac suplimentar la matematica (o materie pe care in continuare o urasc cu toata fiinta mea) si singura explicatie pe care o primeam era aia de mai sus. Orele in plus de integrale, derivari, puteri, functii exponentiale si logaritmi nu mi-au folosit la nimic altceva decat a acumula si mai multe frustrari legate de prietenii care ieseau si se distrau in timp ce io imi pierdeam vremea cu inutilitati. Nici macar o nota mai mare la admitere nu am luat. Nu m-au facut sa am o revelatie legata de teorema lu' Lagrange. Nope. Nothing.
Asta pana acum cateva zile, cand am putut sa ii dau o forma vizuala in minte si sa extrag o concluzie care m-a dus la scrierea postului astuia. Acumularile astea cantitative sunt ca piesele de puzzle. Sunt vorbe auzite de la prieteni, sfaturi de la parinti, cuvinte care le retii in metrou, replici din carti, actiuni facute de tine, gesturi ale unora la care tu esti martor. Sunt acele lucruri care au o insemnatate pentru tine pe moment insa nu le poti vedea efectul in viitor. Te bucuri sau te intristezi, razi sau plangi...insa nu vezi cum ar putea sa schimbe ceva major in viata ta.
La un moment dat....apare catalizatorul, evenimentul (sau ce o fi el) care reuseste sa stranga toate maruntisurile astea si sa le dea o forma. Practic, e ceea ce ia toate piesele de puzzle pe care le-ai strans fara sa iti dai seama si sa le puna sub forma tabloului. Iar atunci, cand te uiti la el, toate momentele alea de dinainte au sens. Perfect.
Iti dai seama de ce ai gandit asa intr-o situatie, de ce ai reactionat astfel in alta, de ce o persoana te atrage si alta nu. Intelegi in cele din urma, cu toata fiinta ta de ce "acumularile cantitative duc la salturi calitative". Intelegi de fapt ca este absolut imposibil sa controlezi fiecare aspect din viata ta doar din dorinta de a deveni cine ti-ai propus. Unele lucruri care te formeaza pur si simplu ti se intampla. In momentul in care esti pregatit pentru ele.
Enough with the foreplay! Tema era "fuga de normalitate". Am ajuns la ea fix in urma unui moment de asta in care piesele mi s-au aranjat in minte de la sine.
Am marele noroc in viata de a fi inconjurata de oameni de calitate. De la familie la prieteni. Oameni care imi imbogatesc experientele, cu care am curajul sa imi validez o idee sau alta, care imi dau o palma (virtuala) atunci cand o iau pe ulei, oameni care imi raspund provocarilor si care imi adreseaza si ei la randul lor altele, oameni care au sentimente frumoase pentru mine in ciuda trasaturilor mele dubioase, oameni pe care ii iubesc desi inca nu am invatat cum sa le-o arat. Unii dintre ei au o prezenta constanta, unii sporadica, altii meteorica. Oricum ar fi, le recunosc meritele tuturor.
Anul asta n-am avut timp sa ma plictisesc. Schimbare dupa schimbare. Experienta dupa experienta. Fericire si nefericire. Bucurie si suferinta. Una dupa alta. Uneori chiar una peste alta. De cateva zile am zis "stop". De fapt "pauza"! Cand doar faci, pierzi sentimentul ca stii de ce faci si incotro te indrepti. Cam asa si cu mine. Si cum am devenit introspectiva din nou, bineinteles ca ma loveste analiza in momentele cele mai stupide. De exemplu stand la stop la Grozavesti in timp ce imi verific feisbucu', g+, gmailu' si blogu' de pe telefon. Sau prin raioanele de legume din Carrefour unde fac acelasi lucru.
Pana de curand nu mi se parea nimic aiurea. Era o chestie de normalitate. Traiesc intr-o era tehnologizata, am acces la toate lucrurile astea...de ce sa nu le folosesc?! Si pe urma am citit un articol (tot de pe feisbuc, go figure:)) despre diferentele intre generatia X (1964-1978) si generatia Y (1979-1990).
Mai citisem si inainte articole pe tema asta, insa erau toate scrise din perspective de marketing. Cum sa adresezi serviciile si produsele consumatorilor in functie de tipul generatiei din care fac parte. Mi-erau utile la job, insa nu am stat sa le analizez foarte mult si cu siguranta nu am stat sa vad ce influenta are asupra mea faptul ca fac parte din generatia Y.
Catalizatorul care a declansat aranjarea pieselor in mintea mea a fost imbinarea dintre articolul asta si discutia pe care am avut-o cu o prietena zilele trecute.
In zilele noastre ne raportam la normalitate extrem de disfunctional. E probabil consecinta multitudinii de stimuli exteriori care ne afecteaza, insa mai mult decat orice e consecinta pierderii simplitatii. Sa ma explic!
Orice generatie noua vine cu dorinta de a sparge niste bariere, de a inova, de a creea noi obiceiuri, de a isi impune punctul de vedere (singurul veridic, sic!!) in fata traditiilor perimate. Cati dintre noi nu ne uitam la parinti sau bunici si nu ne spuneam in mintea noastra "ce stie asta?"...
Din punct de vedere antropologic, chestia asta nu e o noutate. Asa se intampla de cand lumea si pamantul. Asa au aparut inovatorii, asa a avut loc Renasterea. Motive de bucurie pentru fenomenul asta sunt cu duiumul.
Partea proasta este ca generatia noastra, in momentul in care a decis sa renege normalitatea parintilor, nu a ales sa puna ceva in loc. Nu si-a facut un set de valori dupa care sa se ghideze. Nu avem ceva care sa putem numi normalitate. Avem stimuli, avem exemple, avem marketing excesiv, avem dorinte! Nu avem repere! Odata ce am facut ceva, odata ce am avut o experienta, o bifam si trecem rapid la urmatoarea. Am avut un sentiment placut?!....clar, data viitoare TREBUIE sa fie mai bine.
Starea noastra de bine dureaza extrem de putin pentru ca nu stim sa ne bucuram cu adevarat de ea, insa mai ales pentru ca deja o anticipam pe urmatoarea. Nu stiu unde am auzit ca "mai binele e dusmanul binelui". Perfect adevarat.
Motivul pentru care drogurile de sinteza sunt atat de perverse este ca iti ridica nivelul placerii in mod artificial si nimic din ce ai face nu te ajuta sa il atingi. Doar ele. Si la urmatoarea doza...e si mai sus, si tot asa! Se pare ca am gasit modalitatea prin care sa facem asta si in viata de zi cu zi. Fugim de normalitate si cautam thrill-uri care sa ne dea doza. Nu stam niciodata intr-un loc sau intr-o experienta suficient de mult incat sa simtim altceva decat placere. Am devenit hedonisti pana la nivelul paroxismului. Normalitatea noastra nu implica decat binele. Sau mai binele. Sau cautarea binelui.
Mie mi se pare ca am pervertit notiunea de "normalitate". O vedem mult prea des ca pe ceva banal, caldut, mocirlos si ne grabim sa ii blamam pe cei care ni se par normali. Rar, ne aplecam asupra lor si reusim sa vedem ceva paradoxal. Ca oamenii aia au o stare de bine generalizat. Care dureaza si dupa ce s-a terminat "thrill"-ul. De ce?! Pentru ca au reusit sa inteleaga ceea ce noua ne scapa: fericirea e extrem de simpla.
Ne aplecam prea mult asupra termenilor. Ii analizam excesiv. Ii dezbracam de simbolurile pe care le-au avut si ne straduim sa le dam sensuri noi. Mi-aduc aminte de o discutie de vreo 2 ore din vara asta pe tema "compromis - adaptare", in care, in loc sa ne raportam la noi (la mine si la el adica) faceam pur si simplu analiza pe text. Logic ca nu au cum sa fie sentimente intr-un loc in care ne straduim sa dam doar explicatii. E mult mai simplu sa definesti iubirea decat sa o simti.
Sa ma intorc. Fugim de normalitate. Paradoxal fugim de 2 lucruri in acelasi timp. De normalitatea pe care o percepem ca traditionala, si de normalitatea generatiei noastre. Prima ni se pare perimata, a doua ni se pare obositoare.
Partea amar-ironica este ca cea de-a doua nu reprezinta un sistem de valori, ci pur si simplu un cumul de stimuli. Nu ai cum sa lupti impotriva a ceva ce nu stii ce este. Surprinzator insa, noi reusim sa ne apucam si de lupta asta...
In fine! Nu m-as fi apucat de rescris "Fratii Jderi" aici daca nu as fi ajuns si la o concluzie inainte.
Cu toate rasturnarile de valori, cu toate revolutiile ideologice, tehnologice, etc...au existat lucruri care si-au pastrat sensul si valoarea indiferent ca oamenii le traiau in 787 i.en, in 1612, sau in 1994. E posibil ca forma sa se fi schimbat, insa fondul a ramas acelasi. Si niciunul dintre ele nu a fost iesit din comun, nu se traia in vazul public, pe feisbuc cautand like-uri, nu avea nevoie de validari.
Normalitatea noastra ar trebui sa fie mai plina de intimitate. Momentan seamana prea tare cu Lady Gaga. Zgomotoasa, lipsita de substanta, plina de marketing, impinsa la limita, originala din obligatie fata de public.
Acum cateva zile am auzit doua pustoaice vorbind "Pana si maica-mea fumeaza. Ce?! Io sunt normala ca maica-mea?! Tb sa fac ceva mai cool." Cred ca mai trist de atat nu pot sa definesc normalitatea noastra.
Decat o calatorie in exterior dupa stimuli, mai bine una in interior dupa motive de recunostinta. Putem sa fim fericiti pe termen lung, dar pentru asta e nevoie sa incetezi sa fugi. Opreste-te si stai aici. Nu mai da atatea definitii unor lucruri pe care oricum nu le intelegi. Lasa-le sa isi dezvaluie sensul singure!
Ah da! Sa nu uit. Postul asta e cu dedicatie. Pentru voi, aia 2 :D!
Fuga asta de normalitate se manifesta diferit si prin diverse metode. E ciudat...dar este una continua.
ReplyDelete